Felul în care o persoană își privește corpul nu depinde doar de ce vede în oglindă. Psihoterapeutul sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală Cristina Nica explică faptul că imaginea corporală este strâns legată de identitatea personală și se formează din experiențe vechi, în special din copilărie și adolescență. La maturitate, aceste experiențe pot deveni o voce interioară care comentează permanent aspectul fizic.
În concret, atunci când apar automat în minte etichete precum „prea slabă”, „prea grasă”, „nu ești feminină” sau „nu ești suficient de atrăgătoare”, de multe ori nu corpul este cel care „vorbește”, ci modul în care ai învățat să îl interpretezi. Partea importantă este că, dacă imaginea corporală se învață, ea poate fi și schimbată, nu prin perfecțiune, ci printr-o privire mai blândă asupra propriei persoane.
Pentru multe femei, consecințele sunt foarte concrete. Dacă relația cu propriul corp ajunge să fie redusă la controlul greutății, al alimentației sau al aspectului fizic, corpul începe să fie tratat ca un proiect fără sfârșit. De aici pot apărea presiune, anxietate și oboseală emoțională. În schimb, atunci când corpul este privit ca un spațiu de locuit, nu ca o problemă de rezolvat, pot apărea mai mult calm, mai puțină rușine și o percepție de sine mai sănătoasă.
Potrivit Lyla, mesajele timpurii despre corp se fixează adânc în identitate. În copilărie, observațiile repetate despre greutate, feminitate, atractivitate sau cât de „sportiv” este un copil nu rămân simple remarci. În adolescență, ele se întăresc prin comparații sociale și standarde estetice, iar corpul ajunge să fie privit ca o dovadă că ești sau nu „destul”. „Imaginea corporală nu este niciodată doar despre corp; este despre felul în care ne-am învățat să ne privim, despre câtă libertate ne permitem, despre câtă blândețe ne oferim, despre cât de mult ne-am lăsat modelați de privirile altora.”
Cristina Nica arată și de ce multe persoane adulte se agață de controlul greutății, al mâncării sau al aspectului fizic. Pentru mulți oameni, acesta devine o strategie de a recâștiga controlul într-o viață percepută ca imprevizibilă. Când restul pare haotic, corpul devine locul în care încerci să faci ordine. Numai că el reflectă și oboseala, stresul, anxietatea, traumele, pierderile, schimbările hormonale și trecerea timpului. „Corpul nu poate fi mințit. El spune adevărul chiar și atunci când noi încercăm să-l ascundem.”
Un pas practic propus este schimbarea felului în care sunt citite modificările corporale. În loc să fie interpretate imediat ca eșec, ele pot fi privite ca informație. Oboseala poate fi oboseală, iar tensiunea poate fi tensiune. Nu tot ce vezi la tine cere corectare.
Ideea centrală este că o relație sănătoasă cu corpul nu începe cu schimbarea aspectului, ci cu schimbarea privirii. Asta înseamnă înlocuirea criticii cu curiozitatea, a rușinii cu blândețea și a comparației cu prezența. Printre pașii sugerați se numără observarea primului gând automat din fața oglinzii fără a-l hrăni, schimbarea întrebării „ce nu e bine?” în „ce încearcă corpul meu să-mi spună?” și mutarea accentului, în zilele dificile, de la iubire la respect. „O relație sănătoasă cu corpul nu înseamnă să-l iubim necondiționat, ci să-l respectăm. Să-l ascultăm. Să-l locuim. Să-l tratăm ca pe o parte din identitatea noastră, nu ca pe o problemă de rezolvat. Înseamnă să ne permitem să fim oameni, nu idealuri estetice.”
Pentru părinți, mesajul este la fel de important. În copilărie, identitatea se construiește din repetarea unor mesaje, iar cele despre corp pot marca felul în care copilul se va vedea ani la rând. De aceea, sunt de evitat formulările critice de tipul „ești prea ” și transformarea corpului într-un criteriu de valoare personală. Presiunea socială și comparațiile nu dispar, dar pot avea o influență mai mică atunci când valoarea personală nu mai este confundată cu aspectul fizic.
