Te-ai întrebat vreodată cum ar arăta o zi fără lupte de putere legate de teme, de timpul petrecut pe telefon sau de jucăria cumpărată sub presiune din magazin? Mulți părinți jonglează constant cu dorința de a fi apropiați de copiii lor și nevoia de a stabili niște reguli clare. Echilibrul pare greu de atins, dar un anumit stil de parenting, numit autoritativ, reușește să îmbine cele două aspecte esențiale: limitele ferme și disponibilitatea emoțională.
Laura Jijie, medic primar psihiatru pediatric și coordonator al Compartimentului de Psihiatrie Pediatrică la Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani, recomandă acest stil parental pentru că aduce claritate și liniște în casă. Când regulile sunt consecvente, iar copilul se simte ascultat și înțeles, confuzia dispare. Medicul subliniază că răsfățul nu este o problemă psihică, ci adesea rezultatul unui stil parental inconsecvent, în care adultul cedează la crizele de afect și, fără să vrea, își învață copilul că poate obține orice prin comportament agresiv.
Cele cinci stiluri parentale și efectele lor
Pentru a înțelege mai bine unde ne situăm, Laura Jijie descrie cinci stiluri parentale. Fiecare are un impact diferit asupra dezvoltării copilului.
Stilul autoritativ este cel care îmbină empatia cu reguli clare. Părintele este disponibil emoțional, dar menține cadrul necesar pentru siguranța copilului.
Stilul dominant este rigid, folosește etichete și impune reguli fără flexibilitate, ceea ce poate duce la anxietate la copil.
Stilul permisiv evită limitele pentru a nu-l supăra pe cel mic. În timp, copilul poate dezvolta dificultăți de integrare socială.
Stilul hiperprotectiv se manifestă prin intervenția constantă a părintelui pentru a preveni orice greșeală. Acest lucru afectează autonomia și încrederea în sine a copilului.
Stilul dezinteresat, marcat de lipsa implicării, lovește direct în dezvoltarea atașamentului sigur.
Diferența dintre aceste abordări se vede cel mai bine în momentele de opoziție, când copilul testează o limită. Răspunsul părintelui în acele clipe este definitoriu. Potrivit specialistului, părinții „nu trebuie să fie perfecți. Este suficient să înțeleagă nevoile copilului, să fie disponibili emoțional și, în același timp, să stabilească reguli clare și consecvente.”
Consecvența, un pilon central în familie
Una dintre cele mai mari provocări apare atunci când adulții din casă au reguli diferite. Când mama spune „nu”, tatăl spune „da”, iar bunicii repară pe ascuns regula cu o excepție, copilul primește un mesaj derutant: limitele sunt negociabile și pot fi forțate până când cineva cedează. Laura Jijie insistă că aceeași regulă trebuie susținută de toți membrii familiei. Discrepanțele dintre un părinte permisiv și unul autoritar, de exemplu, creează o confuzie care se transformă rapid în testare și comportamente tot mai intense. Revista Ioana
Adevăratul test al consecvenței are loc adesea în public. „Dacă acasă stabilim o regulă, iar într-un magazin copilul începe să țipe și să se trântească pe jos pentru că își dorește o jucărie sau dulciuri, iar noi cedăm de rușinea celor din jur, copilul învață că exact acel comportament îi aduce rezultatul dorit”, explică medicul.
Un exemplu concret de comunicare a unei limite arată cum pot coexista fermitatea și empatia. În loc de ceartă, părintele poate spune: „Înțeleg că ești supărat pentru că nu te mai las să folosești telefonul, dar regula este că la ora 21.00 telefonul rămâne în bucătărie, la încărcat.” Mesajul este dublu: emoția ta este validă, dar regula rămâne în picioare. Copilul se simte văzut, nu umilit, iar cadrul de siguranță este menținut.
Greșelile sunt oportunități de învățare
Un alt aspect pe care mulți părinți îl gestionează cu vinovăție este eșecul copilului. Tendința de a interveni pentru a-l feri de greșeli, specifică stilului hiperprotectiv, îi poate afecta pe termen lung. Laura Jijie încurajează părinții să lase copiii să învețe din propriile experiențe. „Este foarte important să-i lăsăm pe copii să greșească. Tocmai din propriile greșeli învață cel mai bine. Sigur, cu o condiție esențială: greșeala să nu fie însoțită de etichetări sau reproșuri umilitoare din partea părinților.”
Schimbarea propriului stil parental începe cu pași mici. Primul este să observi unde anume cedezi constant: la ora de culcare, la teme, la cumpărături. Al doilea pas ține de limbaj, de modul în care validezi emoția în timp ce menții regula. Al treilea, și poate cel mai important, este acordul dintre adulții care se ocupă de creșterea copilului.
