Un film a călătorit peste 7000 de mile, din Kazahstan până în Columbia, pentru a spune o poveste universală și dureros de familiară pentru mulți români. Drama „Only Heaven Knows”, regizată de Nurzhamal Karamoldoeva, a cucerit publicul cu o realitate cruntă. Este povestea Mirei, o manichiuristă al cărei soț, șofer de camion, dispare brusc, lăsând în urmă datorii uriașe la oameni periculoși.
O realitate familiară pentru români
Te-ai gândit vreodată cum e să trăiești cu teama că omul de lângă tine ascunde o viață dublă? Când soțul Mirei (jucată de Malika Kanatova) nu mai dă niciun semn, tânăra femeie se lovește de realitatea cruntă a dependenței lui de jocuri de noroc. Iar povestea rezonează profund cu situația multor familii din România, unde soții pleacă luni în șir pe comunitate ca șoferi de TIR, în timp ce soțiile rămân acasă să țină casa sau muncesc și ele printre străini.
Distanța macină relațiile în moduri greu de înțeles. „Am auzit multe povești despre căsnicii care se destramă pentru că soții sunt plecați pentru perioade lungi lucrând pe drum, iar soțiile sunt lăsate singure, trăind vieți complet separate”, povestește regizoarea filmului.
Filmat pe bune, cu oameni reali
Până la urmă, un film independent nu se face bătând din palme. Echipa a lucrat cu actori neprofesioniști și a primit un sprijin emoționant din partea comunității kârgâze din Chicago. Oamenii și-au deschis casele și sufletele pentru a face proiectul posibil. „Am strâns fonduri pe cont propriu, este o producție complet independentă și am avut un sprijin atât de mare din partea diasporei locale, care s-a implicat cu adevărat în timpul producției cu prânzuri, locații și ajutor general”, explică Karamoldoeva.
Și programul a fost infernal. „A fost un program foarte strâns, iar filmul a fost filmat în afaceri reale în jurul orelor lor de program. Am utilizat pe deplin resursele pe care le aveam.” Dar provocările nu s-au oprit aici, după cum notează Revistaioana. Căutarea actorului perfect pentru rolul lui Eric, soțul dispărut, a durat luni de zile, pentru că echipa își dorea un șofer de camion real. L-au găsit pe Dauren Tashkenbaev abia în a patra zi de filmări.
„Pentru primele zile ale filmului, am avut-o pe Mira căutându-l pe Eric atât pe ecran, cât și în afara lui, ceea ce mi s-a părut destul de emoționant. Au fost grozavi împreună, iar Dauren a ajuns să aducă mult din propria sa energie pe ecran, așa că a funcționat foarte bine.”
Autenticitatea a fost cheia.
Frica de raiduri și tensiunea de pe străzi
Viața imigranților nu e deloc simplă, mai ales când statutul legal atârnă de un fir de ață. Tensiunile provocate de raidurile ICE (agenția americană pentru imigrație) au schimbat complet peisajul pentru comunitățile vulnerabile. „Am filmat filmul între mai și iunie 2024, înainte ca lucrurile să devină cu adevărat rele”, recunoaște regizoarea. „Câteva luni după ce am filmat, lucrurile s-au intensificat cu adevărat”.
Dar frica a devenit o constantă a vieții de zi cu zi. „Când eram la montaj, citeam mereu despre raiduri. În timpul premierei din Chicago, oamenii din echipa filmului erau îngrijorați să participe, deoarece raidurile ICE erau în plină desfășurare. Oamenii erau foarte precauți pentru că le era atât de frică, iar unii dintre ei trecuseră granița în SUA sau intraseră în țară în tot felul de moduri diferite. Lucrurile s-au schimbat atât de drastic în anul pe care l-am petrecut făcând filmul, încât nu ar fi fost fezabil să-l facem acum și tocmai atunci a devenit mai important.”
Chicagostan, comunitatea care prinde voce
Și totuși, solidaritatea învinge teama. Scenariștii Jeff Man și Guljan Toktogul au reușit să aducă pe ecran o lume pe care mulți o ignoră. „Oamenii din Asia Centrală numesc Chicago Chicagostan pentru că este o destinație foarte populară pentru imigranții kârgâzi și kazahi”, adaugă regizoarea. „Există legături foarte strânse cu diaspora, dar comunitatea încă se simte invizibilă, iar acesta a fost un sentiment very palpabil la premiera noastră. Mulți dintre membrii publicului aflau despre dimensiunea diasporei kârgâze din oraș pentru prima dată. Sper ca acest film și altele asemenea să devină punți culturale pentru a face comunitatea mai vizibilă.”
Și, pe bune, autenticitatea a primat în fiecare cadru. „Povestea cu mașina de poliție pe care o vedeți în film s-a întâmplat în viața reală, iar mulți dintre actori au jucat versiuni ale lor înșiși. Este un film foarte personal și se simte foarte autentic din acest motiv.”
Viitorul sună ca în Coreea de Sud
Numai că ambițiile nu se opresc aici. Regizoarea compară evoluția cinematografiei din țara ei cu boom-ul sud-coreean de acum două decenii. Festivalul Internațional de Film de la Bișkek crește de la an la an. „Festivalul se impune ca acest punct focal nu doar pentru cineaștii regionali, ci și pentru oamenii care vin din întreaga lume, de la organizatori de festivaluri la critici”.
Iar publicul local răspunde prezent. „Filmele noastre sunt foarte susținute de publicul local; există un public format pentru ele. Un fenomen similar s-a întâmplat în Coreea de Sud când prezența publicului local a stimulat efectiv cineaștii să ne exploreze meșteșugul, să ne provocăm și să devenim mai buni.”
Acum, Nurzhamal Karamoldoeva pregătește un nou proiect ambițios, intitulat „Taken”, a cărui acțiune se petrece în anii 1960 (o perioadă marcată de tradiții dure). „Este despre o femeie de 18 ani care, după ce pică examenele de stat, este trimisă în munți îndepărtați pentru a evita zvonurile despre răpirea miresei, dar este totuși răpită și trebuie să plece într-o călătorie înapoi acasă și spre libertatea ei”.
