În anul 193 d.Hr., Garda Pretoriană l-a asasinat pe împăratul Pertinax și și-a oferit sprijinul celui dispus să plătească mai mult. Soldații însărcinați cu protejarea conducătorului ajunseseră să scoată practic tronul imperial la licitație, potrivit Adevărul.ro. Nemulțumirea lor pornise de la recompensa de 12.000 de sesterți promisă fiecăruia la urcarea împăratului pe tron.
Didius Julianus a câștigat această competiție promițând câte 25.000 de sesterți fiecărui pretorian, echivalentul soldei pe cinci ani. După ce a fost proclamat împărat, a ridicat recompensa la 30.000 de sesterți de om.
Episodul venea după o perioadă în care garda devenise tot mai greu de controlat, în timpul domniei împăratului Commodus, spre sfârșitul secolului al II-lea d.Hr. Deși pretorienii nu aveau un rol politic oficial, forța lor militară și accesul la conducător le permiteau să intervină direct în succesiunea imperială.
Sprijinul gărzii se câștiga și prin recompense personale
Un precedent se produsese în anul 41 d.Hr., când membri ai Gărzii Pretoriene au participat la asasinarea împăratului Caligula. Claudius, succesorul său, a încercat să își asigure susținerea soldaților oferindu-le câte 15.000 de sesterți fiecăruia.
Relația a fost întărită și prin baterea unei serii de monede. Pe acestea, pretorienii apăreau salutându-l pe Claudius ca împărat. Susținerea militarilor primea astfel o reprezentare publică, la ordinul celui ajuns la conducerea imperiului.
De teama gărzii, mulți împărați acordau recompense generoase și li se adresau personal soldaților pentru a le câștiga sprijinul. Pretorienii susțineau candidați care le promiteau avantaje și participau la înlăturarea sau asasinarea unor suverani.
Recompensele oferite în momentele de schimbare a împăratului se adăugau privilegiilor obișnuite ale serviciului. Diferențele față de ceilalți militari se vedeau atât în veniturile curente, cât și la încheierea carierei:
- Pretorienii primeau o soldă de peste trei ori mai mare decât cea a legionarilor.
- Prin testament, Augustus a lăsat câte 1.000 de sesterți fiecărui pretorian, în comparație cu 300 de sesterți pentru un legionar.
- Împăratul Vespasian i-a scutit de impozitele pentru terenurile primite la încheierea serviciului militar.
Augustus a transformat escortele comandanților într-o instituție permanentă
Originile Gărzii Pretoriene se află în perioada Republicii Romane. Comandanții militari își încredințau protecția unor escorte alcătuite din soldați aleși pentru curaj, pricepere și loialitate. Erau adesea oameni cu experiență, în care conducătorul avea încredere.
Denumirea venea de la praetorium, termenul latin pentru cortul comandantului din tabăra militară. Una dintre îndatoririle escortei era paza acestui loc.
Comandantul Scipio Aemilianus a avut o asemenea gardă în timpul asediului Numantiei, încheiat în anul 133 î.Hr. Aproximativ 500 de oameni îi asigurau protecția, un efectiv comparabil cu al unei cohorte romane, adică al unei unități militare.
La sfârșitul Republicii, războaiele civile au făcut aceste escorte tot mai importante, inclusiv în perioada triumviratelor. Rivalitățile politice, asasinatele și represaliile îi determinau pe liderii romani să se înconjoare de militari devotați, de care putea depinde propria supraviețuire.
Octavian Augustus, primul împărat roman, a dat gărzilor personale o organizare permanentă în serviciul puterii imperiale. Războaiele civile și asasinarea lui Iulius Cezar, tatăl său adoptiv, arătaseră cât de expus putea fi un conducător.
Sub Augustus, noua gardă număra nouă cohorte, cu un efectiv inițial estimat la aproximativ 4.500 de oameni. Protecția împăratului și a familiei sale era misiunea principală. Trei cohorte se aflau la Roma, iar restul erau repartizate în orașele apropiate.
Organizarea s-a modificat sub împărații următori. În anul 69 d.Hr., împăratul Vitellius a recrutat oameni din trupele care îl susținuseră și a reorganizat garda în 16 cohorte de câte 1.000 de soldați. Rezulta, cel puțin pe hârtie, o forță de aproximativ 16.000 de militari, dar această structură a durat puțin.
Concentrarea trupelor la Roma a întărit puterea comandanților
O schimbare cu urmări pentru influența gărzii avusese loc sub împăratul Tiberius. În anul 23 d.Hr., prefectul Lucius Aelius Sejanus a inițiat reunirea pretorienilor în Castra Praetoria, o tabără fortificată de la marginea de nord-est a Romei.
Trupele concentrate într-un singur loc puteau interveni mai repede pentru apărarea împăratului. Totodată, comandanții lor dobândeau mai multă putere prin controlul acestor efective din capitală.
Garda răspundea în fața împăratului prin prefecții pretoriului, conducătorii săi. Augustus numise doi prefecți, însă numărul celor care dețineau simultan funcția s-a schimbat ulterior. În timpul domniei lui Constantin I, acesta a ajuns la cinci.
Apropierea de suveran le permitea prefecților să cunoască intrigile de la curte și detaliile vieții sale personale. Acești comandanți proveneau din vârful ierarhiei ecvestre, categoria cavalerilor romani, și au devenit membri ai consiliului consultativ imperial.
Responsabilitățile lor s-au extins la justiție, finanțe și logistica militară, adică organizarea resurselor necesare armatei. Când împăratul pleca într-o campanie, un detașament de pretorieni îl însoțea sub conducerea unuia dintre prefecți.
Începând cu secolul al II-lea d.Hr., garda a fost utilizată tot mai frecvent și ca forță de rezervă în campanii. Luptele le-au adus soldaților experiență și au întărit rolul militar al formațiunii.
În capitală, afișarea acestei forțe trebuia însă împăcată cu tradițiile republicane și cu reticența față de prezența militară în oraș. În anumite împrejurări, pretorienii purtau toga, iar armele rămâneau ascunse sub veșminte.
Recomandările contau la recrutare, iar serviciul dura 16 ani
Accesul la privilegiile gărzii presupunea selecție. Candidații trebuiau să fie într-o condiție fizică bună și să aibă o reputație respectabilă. Originea și relațiile personale cântăreau în admitere, iar recomandarea unui om influent putea spori șansele unui solicitant.
Candidatul acceptat era numit probatus. Urmau instruirea și integrarea în unitate, unde servea ca miles, adică soldat, într-una dintre centuriile unei cohorte. Centuriile erau subdiviziuni ale acestor unități, după organizarea folosită și în restul armatei romane. Majoritatea pretorienilor erau infanteriști, dar garda avea și călăreți.
Meritele, experiența și sprijinul personal influențau avansarea. Un militar putea intra în categoria principales, rezervată celor cu grade inferioare de comandă sau cu atribuții speciale.
Între funcțiile accesibile se aflau tesserarius, responsabil de transmiterea parolei și de sarcini ale serviciului de gardă, și optio, adjunctul centurionului. Pentru cei care știau să citească, să scrie și să facă socoteli existau și îndatoriri administrative: evidența efectivelor, a plăților și a aprovizionării.
Durata serviciului s-a schimbat în timp. Pentru o mare parte a epocii imperiale, pretorienii serveau 16 ani înainte de honesta missio, eliberarea onorabilă din armată.
În primele două secole ale imperiului, recrutarea se făcea mai ales din Italia. Etruria, Umbria și Latium furnizau o parte importantă a oamenilor, dar erau acceptați și recruți din provincii precum Hispania, Macedonia și Noricum.
Preferința pentru Italia reflecta legătura gărzii cu Roma și cu puterea imperială. Originea comună nu asigura însă fidelitatea față de împărat, după cum au arătat intervențiile soldaților în disputele pentru tron.
Echipamentul combina armele de luptă cu însemnele ceremoniale
În linii generale, pretorienii foloseau echipament asemănător celui al altor soldați romani. Reprezentările lor arată însă și decorațiuni sau elemente ceremoniale distinctive. În funcție de perioadă și de misiune, armurile puteau fi:
- Lorica hamata, o cămașă de zale.
- Lorica segmentata, o armură alcătuită din benzi metalice.
- Lorica squamata, formată din plăcuțe suprapuse asemenea unor solzi.
Coifurile, numite galea, erau înalte și aveau ornamente elaborate, lucrate în metal, care le deosebeau de cele ale legionarilor. Scuturile ovale erau mai robuste decât scuturile dreptunghiulare folosite de aceștia.
Armamentul includea pila, sulițe grele destinate aruncării. Mai târziu, pretorienii au utilizat și lănci, alături de sulițe de aruncare mai ușoare. Fiecare cohortă avea propriile însemne.
Comandanții și militarii cu rang înalt purtau mantii din piele de leu. Stindardele acumulau atât de multe decorații și distincții, încât deveneau greu de transportat la marșurile lungi. Printre simbolurile gărzii se afla zeița Victoria, reprezentată cu aripi.
Schimbarea recruților a precedat desființarea gărzii
După venirea la putere în anul 193 d.Hr., împăratul Septimius Severus i-a îndepărtat pe pretorienii care îl trădaseră pe Pertinax. Pentru refacerea gărzii a ales soldați din propriile legiuni, în special din cele dunărene.
Vechea preferință pentru candidații din Italia a fost înlocuită astfel de recrutarea unor militari cu experiență la frontiere. Bilanțul intervențiilor sângeroase ale pretorienilor de-a lungul existenței gărzii a fost de șapte împărați uciși și alți 15 pretendenți la tron sau lideri militari romani.
Împăratul Constantin cel Mare a desființat Garda Pretoriană după Bătălia de la Podul Milvian, din octombrie 312 d.Hr. În acea confruntare, pretorienii luptaseră de partea rivalului său.
