Gherdeal, sat din comuna Bruiu, județul Sibiu, cunoscut și ca Gürteln, trece printr-o schimbare vizibilă după anii în care ajunsese aproape pustiu. Așezarea săsească are astăzi mai puțin de 20 de locuitori, deși la mijlocul secolului al XX-lea depășea 300. În ultimii ani, mai multe case vechi au fost restaurate de români, germani și englezi, iar satul începe din nou să aibă oameni, gospodării îngrijite și vizitatori.
Pentru Johann Onghert, în vârstă de 68 de ani, unul dintre puținii sași rămași aici, diferența față de perioada de după Revoluția din 1989 este clară. Atunci, plecările s-au accelerat puternic, iar în anii 2000 localitatea ajunsese să fie numită „satul-fantomă”. Acum, pentru cei care caută o viață mai liniștită decât în oraș, Gherdealul nu mai înseamnă doar povestea depopulării, ci și o opțiune concretă.
Satul a fost întemeiat de coloniști sași în urmă cu aproximativ șapte secole și este atestat documentar încă de la începutul secolului al XIV-lea. În trecut, comunitatea locală avea o școală săsească, o școală românească, o grădiniță și două biserici, una evanghelică și una ortodoxă. Astăzi, din acea comunitate numeroasă au rămas sub 20 de oameni, iar odată cu noile restaurări se recuperează treptat și o parte din patrimoniul cultural al locului.
Pentru noii veniți, liniștea și autenticitatea satului înseamnă o viață mai simplă, mai aproape de natură. Pentru comunitatea locală, apariția unor locuitori noi poate aduce revitalizare economică și socială. Există însă și o problemă concretă semnalată de localnici: motocicliștii care trec prin sat cu viteză mare și ridică mult praf pe drumul neasfaltat.
Povestea lui Johann Onghert arată și felul în care s-a rupt, în timp, comunitatea săsească din Gherdeal. El spune că mama lui s-a numărat printre etnicii germani deportați în 1945 în Donbas, în URSS, unde a muncit aproape cinci ani într-o mină de cărbune. Despre această experiență, el a relatat pentru Lyla că „Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, iar când au început să plece oamenii spre Germania a spus că ea nu mai pleacă nicăieri”.
Johann Onghert a povestit și în ce condiții a trăit mama sa în anii deportării. „Spunea că a fost foarte greu. Au fost ținuți într-un lagăr, în clădiri fără geamuri și în condiții foarte proaste. Era un frig cumplit. Mâncarea era foarte puțină. Primeau un fel de ciorbă făcută din sfeclă și din resturi.”
După acest episod, exodul sașilor a început în anii 80 și s-a amplificat puternic după 1989. Johann Onghert spune că plecările s-au înmulțit din 1983, unele legal, altele prin fugă. În sat circula și ideea că statul german plătea pentru emigrarea celor cărora li se permitea să plece. El vorbește despre sute sau mii de mărci pentru o persoană, fără să indice o sumă exactă.
Deși mulți au plecat, Johann Onghert spune că nu regretă că a rămas. „Nu-mi pare rău că am rămas. Și acolo aș fi murit. Eu țin foarte mult la România. Am fost în Germania la muncă, la pădure, și m-am întors.”
Pentru cei câțiva oameni care mai trăiesc astăzi în Gherdeal, fiecare casă reparată și fiecare locuitor nou schimbă imaginea unui sat care, în anii 2000, părea gol. În același timp, această revenire aduce și o presiune mai mare asupra liniștii care i-a atras pe unii să se mute aici.
